(SAU DESPRE RATAREA CELORLALŢI CA SCUZĂ A PROPRIEI RATĂRI)

Până pe la opt-nouă ani, trăiam într-o lume perfectă, în care Făt-Frumos cel frumos şi bun îl învingea întotdeauna pe zmeul cel rău şi urât, iar la sfârşit rămânea cu împărăţia întreagă (deşi i se promisese doar jumătate), cu o fată tot întreagă (pe nume Ileana Cosânzeana), şi toate astea până la adânci bătrâneţi. „Poate mai petrec şi acum, dacă nu s-or fi oprit“ adăuga la final povestitorul, oferindu-mi imaginea unei lumi de bucurie permanentă.

E drept, Albă ca Zăpada înghiţea mărul otrăvit şi murea, dar după aceea venea prinţul, fata se trezea şi cei doi rămâneau împreună. Cenuşăreasa, chiar dacă nu era tot aşa de albă ca fata lăudată mereu de oglinda-oglinjoara mamei vitrege, era suficient de bleagă ca să piardă un pantof, dar tocmai asta era salvarea ei. Cum nimeni în tot regatul nu mai avea o gleznă la fel de fină, prinţul o găsea fără probleme şi trăiau şi ei fericiţi, tot până la adânci bătrâneţi.

Pe la opt-nouă ani, adică imediat după revoluţia din ’89, Televiziunea Română a difuzat „Love Story“. Nu ştiam ce înseamnă chestia asta în engleză (nu ştiam nici măcar că „lavstori“ înseamnă ceva într-o altă limbă, numită engleză), dar mi-a atras atenţia bucuria cu care părinţii au primit vestea că o să mai vadă o dată filmul acesta. Şi evident, curios, m-am uitat şi eu. (pe vremea aceea, CNA încă nu exista ca să le spună mămicilor şi tăticilor la ce filme au voie sau n-au voie să îşi lase odraslele să privească).

Şi aici, cei buni se luptau cu cei răi. Printre aceştia din urmă, tatăl băiatului, căruia nu îi plăcea de iubita fiului său şi le tot făcea greutăţi tinerilor. La un moment dat, simpaticul hocheist află de la un doctor că soţia lui va muri. Şi, la sfârşit, fata chiar moare, în braţele lui, pe un pat de spital.

Nu-i nimic, îmi spuneam, şi Albă ca Zăpada a murit, dar a înviat la fel de repede. Iisus la fel, doar aşa îmi explicase popa de la ţară. Iar Scufiţa Roşie fusese înghiţită de ditamai lupul cel rău, şi tot ieşise la lumină, cu tot cu bunicuţă. Aşa că aşteptam să văd cum se va rezolva situaţia şi în „Lavstori“. În timp ce eu aşteptam, filmul s-a terminat. Cum stăteam şi mă uitam fără să înţeleg nimic, mama a stins televizorul şi mi-a spus să merg să mănânc. „Şi… partea a doua când e?“, mi-am riscat eu norocul cu o întrebare. „Ce parte a doua? S-a terminat filmul, asta a fost. Hai, că se răceşte mâncarea!“.

Şi acesta a fost doar începutul. După aceea, în filme sau în cărţi am văzut multe prinţese murind, mulţi feţi frumoşi pierzându-se pe drum, îmbolnăvindu-se sau, mai rău, apucându-se de băutură şi preferând să stea lângă o sticlă de vin decât lângă Ileana Cosânzeana.

Treptat, m-am obişnuit cu asta. M-am obişnuit pentru că toate filmele erau la fel, pentru că nu mi se mai spuneau şi nici nu mai citeam basme (că doar eram băiat mare, şi nu se mai cuvenea) şi, mai ales, pentru că puteam vedea în jurul meu zeci de exemple că lucrurile oricum nu se petrec ca în basme: o vecină care avea, pe lângă Făt-Frumos-ul de bază de acasă, încă vreo doi care o vizitau periodic, un vecin care o bătea pe Ileana Cosânzeana lui de fiecare dată când se îmbăta, adică de cel puţin câteva ori pe săptămână, nişte rude mai îndepărtate care se certau aşa de rău încât unul dintre ei pleca de fiecare dată de acasă, aterizând uneori pe la ai mei.

Apoi mi-am putut da seama din ce în ce mai mult că excepţiile de la regula din basm erau mai degrabă o regulă a lumii noastre. Lumea este plină de cupluri nefericite sau de cupluri în formarea cărora iubirea nu a jucat nici un rol, ci a contat mai mult firma pe care o conduce el, averea pe care o să o moştenească ea, faptul că el e din Italia şi o să o ia şi pe ea acolo şi aşa mai departe. Iar acolo unde existase iubire, aceasta fusese cândva la început. Fusese aşa, ca o beţie de câteva zile, din care te trezeşti când e prea târziu şi te-ai legat deja de altcineva pentru tot restul vieţii.

Marile poveşti de iubire sunt, fără nicio excepţie, tragedii. Legătura Paris – Elena este una adulterină şi are ca efect războiul troian, în care mor mii de oameni. El sfârşeşte ucis de o săgeată otrăvită şi cerşind ajutor de la o altă femeie decât Elena, nimfa Oenone, şi nici după moarte nu are bucuria de a-şi revedea iubita. Aceasta ajunge, alături de Achile, în Insulele Preafericiţilor (identificate de unii cu Insula Şerpilor, pentru care ne tot certăm cu vecinii ucrainieni).

Romeo se sinucide când crede că Julieta a murit, iar ea se omoară când îl vede pe el fără suflare. Finalul fericit din basme este înlocuit de Shakespeare cu un discurs moralizator de doi lei, în care sunt arătate efectele dezbinării şi ale urii.

De „Love Story“ am vorbit deja. Un alt film de dragoste care a produs mult zgomot şi multă admiraţie este „Idilă de noiembrie“. Distribuţie tare (Keanu Reeves şi Charlize Theron) şi poveste superlacrimogenă, destul de asemănătoare cu cea care îmi revoluţionase copilăria.

Marea originalitate a „Titanicului“ constă în faptul că, în loc să moară tipa, moare tipul. În rest, mai atrage atenţia un concurs de flegmat, pe post de episod romantic. „Pe aripile vântului“, altă chestie superpremiată, având-o în prim-plan pe Vivien Leigh, un fel de Angelina Jolie de pe vremea bunicilor (filmul e făcut în ’39), e o variaţie pe aceeaşi temă: iubirea nu e frumoasă decât dacă se termină repede. Ce apucă să dureze, se împute. Şi, prin urmare, toţi scenariştii au grijă să închidă povestea prin moartea unuia dintre eroi.

Şi totuşi, am auzit multe adolescente (ca vârstă sau ca minte) spunând că îşi doresc o iubire ca în filme. Nu am înţeles niciodată care e visul lor: să moară de leucemie în braţele unui tip pe care l-au cunoscut doar de câteva luni sau să se îndrăgostească de unul care pleacă în Afghanistan, calcă pe o mină antipersonal şi se întoarce în mai multe bucăţi?

Ideea că iubirea nu poate fi frumoasă decât câteva săptămâni, cel mult vreo trei luni, a intrat deja în „înţelepciunea“ populară. A apărut un nou proverb care reflectă înţelepciunea multimilenară a poporului român: căsătoria e ca un borcan plin cu căcat, dar cu vreo două trei linguriţe de miere în partea de sus. La început – inclusiv în luna botezată cu acest nume – mănânci mierea, apoi totul se reduce la un rahat mare şi urât mirositor.

De fapt, părerea că iubirea nu poate dura e doar o urmare a alteia, şi mai inteligente: nimic bun nu poate dura sau, dacă vreţi (eu nu vreau), tot ce e frumos e trecător. E filosofia care a dat naştere ideii că e bine să mori tânăr şi să laşi în urma ta un trup frumos (valabilă pentru cei care nu s-au umflat cu produse fast-food, pentru că trupul unei halitoare de burgeri e oricum altcumva decât frumos). Deci am găsit secretul fericirii: ne sinucidem cu toţii înainte de a împlini 30 de ani!

Cred că filmele lacrimogene în care este prezentat eşecul unei poveşti de iubire între doi rataţi au atâta succes pentru că cei care le privesc se pot regăsi în personaje. Toţi din filme se ratează, totul e de rahat, de ce să nu fiu şi eu? Totul e în regulă, sunt în trend!

Gib Mihăescu avea o nuvelă, „La Grandiflora“, în care un tip, Manaru, era convins că orice femeie îşi înşeală bărbatul fără să stea pe gânduri. Aşa fuseseră toate femeile pe care le cunoscuse el vreodată, inclusiv nevastă-sa, şi aşa erau toate pe lumea asta. Şi se apucă să demonstreze acest lucru, făcând sex cu mai toate femeile măritate din târg. Totul îi merge până când, la un moment dat, întâlneşte una care preferă să moară decât să îşi înşele bărbatul. Cum mintea lui Manaru nu putea concepe aşa ceva, se tâmpeşte rapid şi comite o crimă, ajungând la puşcărie. Oare un spectator hrănit cu filmele de azi şi convins că iubirea lui ratată e singura posibilă ar face la fel dacă ar vedea în viaţa reală un exemplu de iubire împlinită?

Între fătuca de 20 de ani care i-o suge unui italian de 40 şi îl iubeşte mult pentru o Alfa Romeo şi o plimbare prin Milano şi baba devenită schelet după ce a stat toată viaţa pe o bancă aşteptându-l pe Făt-Frumos, prefer femeia care şi-a găsit bărbatul pe măsură şi a trăit fericită, împreună cu el, „până la adânci bătrâneţi“. Există?