O mamă nu încetează niciodată să iubească, nici măcar moartea nu îi poate distruge iubirea, cred că şi din cer ea se roagă pentru binele copilului şi pentru fericirea lui.

Mama este cea mai importantă persoană din viaţa fiecărui om, este fiinţa  care ne-a dat viaţă, ne-a educat şi format ca oameni, ne-a înconjurat cu bunătatea ei maternă, ne-a ocrotit cu ajutorul şi sfaturile ei atunci când am avut nevoie, a fost şi va fi întotdeauna acea persoană care ne iubeşte necondiţionat, în care putem avea mereu încredere şi ale cărei braţe ne vor fi mereu deschise, oricâte supărări i-am crea.

Femeii i-a fost dăruită această cinste, de a fi mamă, de către Dumnezeu, probabil şi datorită faptului că femeile sunt mai sensibile, mai firave, şi, după  părerea mea, mai capabile să ofere şi să răspândească iubire decât un bărbat, care are un caracter mai puternic şi se poate dedica mai uşor lucrurilor care cer forţă trupească şi gândire, decât lucrurilor care cer afecţiune.

Rolul femeii de a fi mamă este unic în felul său, plin de satisfacţii sufleteşti,  dar implică şi o multitudine de sacrificii, atât sufleteşti cât şi trupeşti, pe care o adevarată  mamă este gata oricând să le facă pentru copilaşul ei.

Se spune că unele femei se nasc cu instinctul matern, iar altele încep să îşi dezvolte acest instinct abia după naşterea copilului, dar sunt sigură că  momentul în care îţi ţii pentru prima oară copilaşul în braţe şi realizezi că este o  bucăţică din tine, ai o bucurie care nu se poate asemăna cu nimic. Cred că e un  sentiment unic, pentru care nu se pot găsi cuvinte. Nu spun asta din proprie experienţă, pentru că nu sunt mamă, dar bucuria pe care am văzut-o pe chipul mamelor când îşi luau copiii pentru prima oară în braţe mă face să cred că aşa este.

Cu toţii avem rude, cunoştinţe, prieteni, dar dintre toti, pentru fiecare în parte, mama este cea mai importantă persoană. Eu personal, dacă ar trebui să  plec departe de toţi oamenii care fac parte din viaţa mea, despărţirea de mama mea ar fi cea mai grea, iar dorul cel mai intens l-aş simţi pentru ea, pentru că ei îi  sunt cea mai recunoscătoare – după Dumnezeu – pentru ceea ce sunt acum şi pentru că mi-a fost, pe lângă mamă, şi cea mai bună prietenă, a ştiut mereu să mă înţeleagă şi să mă sfătuiască.

Majoritatea înţelegem cât s-au sacrificat pentru noi părinţii, şi în special mama, abia în momentul când ei nu mai sunt printre noi sau când ne aflăm  departe mult timp. Alteori, înţelegem ce au făcut părinţii noştri pentru noi abia atunci când, la rândul nostru, devenim părinţi sau, cel puţin, când începem să ne maturizăm.

 Dar cred că cel mai la îndemână exemplu pentru a ne da seama de importanţa părintilor sunt copiii abandonaţi, ai căror părinţi nu i-au vrut sau nu au avut posibilitatea să le fie aproape şi să îi crească într-o familie, dăruindu-le  iubire şi protecţie.

Aceşti copii tânjesc după lucruri care nouă ni se par minore: ar vrea să aibă nişte părinţi cărora să le spună mamă şi tată, să primească o mângâiere, o vorbă bună, o îmbrăţişare, un pupic de noapte, un sfat, să fie cineva care să-i înţeleagă, să-i îndrume, iar nouă, de cele mai multe ori, indiferent de câte fac părinţii pentru noi, ni se pare prea puţin, de parcă ceea ce ne oferă ne-ar pica în braţe instantaneu, fără minim de efort din partea lor.
Uneori, când stau şi mă gândesc că şi eu aş fi putut fi ca acei copii abandonaţi, mă apucă groaza. Totuşi, unii dintre ei mă uimesc şi sunt de apreciat pentru voinţa şi ambiţia de a învăţa foarte bine, de a putea câştiga un ban cinstit şi, mai ales, de a nu abandona şi ei, la rândul lor proprii copii.

Dar majoritatea dintre ei aleg căi greşite, încep să se drogheze, fură, îşi încep viaţa sexuală foarte devreme, de cele mai multe ori cu consecinţe foarte grave, precum avort sau boli incurabile gen SIDA.

 Toate acestea se întâmplă pentru că nu au avut alături o mamă care să îi   iubească, să îi educe, să îi sfătuiască şi să îi ajute la nevoie.

Sunt recunoascătoare că am avut o mamă care a ştiut să fie alături de mine  la bine şi la rău, iar recunoştinţa şi afecţiunea faţă de ea cresc mereu.

 Câteodata mă mir cum de a avut atâta răbdare cu mine, cum mi-a  suportat atâtea capricii, mi-a făcut atâtea voi doar ca să fiu eu fericită. Au fost momente – şi, din păcate, mai sunt – când, pentru a fi eu fericită, preţul este  nefericirea ei, pe care de cele mai multe ori o ascunde sub masca firescului.

Abia  acum, când am crescut şi probabil am început să mă maturizez puţin, realizez cât de grea e viaţa şi cât de multe sunt dificultăţile cu care s-a confruntat mama până în acest moment. Acum cred că un copil e cea mai mare responsabilitate pe care o poate avea un om pe pământ, pentru că de acest copil  răspunzi şi în faţa lui Dumnezeu, şi în faţa conştiinţei tale şi, odată ce nu a fost crescut cum ar fi trebuit, suferă toată lumea : mama, copilul, dar şi toate persoanele care intră în contact cu acesta.

Cred că numai dorindu-ţi, depunând efort, sacrificându-te la nevoie şi cerând ajutor lui Dumnezeu poţi creşte un copil de care să te poţi bucura tu,  societatea şi chiar Dumnzeu, pentru că părinţii îi dau trup copilului, iar sufletul i-l dă Părintele ceresc. Împlinind acestea, şi copilul se va simţi fericit şi împlinit, dar mai ales recunoscător pentru că la baza formării sale ca om a stat iubirea de mamă. Este cazul meu şi sunt recunoscătoare.