Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la frate-meu, îmi apare în minte o feţişoară albă cu zâmbetul până la urechi, cu dinţişori micuţi şi urâţei, nişte ochi verzi şi urechiuşe mari.

Mi-e dor de feţişoara aia tâmpă şi bâlbâitul lui. Acum a crescut. Nu mai ieşim la poartă să spunem poveşti de groază împreună cu ceilalţi copii, să ne jucăm sticluţa cu otravă, raţele şi vânătorii, adevăr sau provocare, osul sau prinselea pe culori. Anul ăsta nu am mai împodobit bradul împreună, nu am mai dansat în jurul lui şi nu am mai cântat „O, brad frumos”.

Nu mai trebuie să îl iau şi pe el, la rugăminţile mamei, peste tot unde merg, nici să dorm cu el, pentru că nu îi mai este frică de întuneric. Nu mă mai cert cu el pe calculator, pentru că ne-au cumpărat două acum. Nu mai am pe cine să mai păcălesc sau să sperii.

Dar, am în continuare grijă de el şi nu vreau să îi facă nimeni rău. După mama, eu sunt cea care a avut cel mai mult grijă de el când era mic. Când l-am văzut prima oară, în spital, plângea. Avea o faţă micuţă roşie, ochii închişi, ţipa îngrozitor şi era al dracului de enervant. I-am schimbat scutecul de câteva ori, l-am legănat să adoarmă, l-am plimbat în cărucior, i-am dat să mănânce, l-am certat, l-am sfătuit în problemele cu fetele, l-am acoperit de fiecare dată când făcea prostii, mă luam la bătaie cu cei care îl supărau şi am încercat mereu să îl feresc de orice suferinţă. Eu sunt cea care îl cunoaşte cel mai bine.

Ştiu că eram geloasă pe el atunci când mama îi dădea biscuit amestecat cu măr dat pe răzătoare şi mie nu vroia să îmi dea pentru că eram mare şi el doar aşa ceva putea să mănânce la vremea aia. Mai ştiu cum îl aşteptam amândoi pe Moş Crăciun şi nu am reuşit niciodată să îl prindem. Acum îl vedem în fiecare zi.

Însă cea mai tare amintire, care îmi vine în minte, este de acum cinci ani. Eu făcusem o prostie mare şi ai mei m-au certat foarte tare (mâncasem bătaie, chiar) şi plângeam în camera mea. La un moment dat, a venit Adi (aşa îl cheamă pe frate-meu), s-a uitat un minut la mine cum plângeam şi a început să plângă şi el. Aşa, dintr-odată. A fost prima oară când un sufleţel plângea pentru mine. Ţi se rupe inima, nu alta. Am încercat să îi spun să se oprească că nu avea el de ce să plângă, dar devenise şi mai rău, frate! Nu îmi venea să cred. Nu aveţi idee ce sentiment poate fi. Până nu m-a văzut zâmbind şi  încercând să îl fac şi pe el să zâmbească, nu s-a oprit din plâns.

 Când eram mici şi dormeam împreună, îi plăcea să se plimbe cu mâinile prin părul meu până adormea. Eu nu suportam chestia asta. L-am supărat de câteva ori pentru că nu i-am dat voie. Acum îmi e dor să îşi plimbe cineva mâna prin părul meu. Mă relaxează.

Nu ştiu dacă i-am spus vreodată cât de mult îl iubesc, dar cred că o ştie. În iubire nu e nevoie de cuvinte. În niciun tip de iubire. Acum, doarme în camera lui. Probabil visează la jocurile lui pe calculator şi la fata pe care a întâlnit-o de curând. Nici nu a venit să se uite cât de frumos am împodobit bradul de anul ăsta. Nu îl mai interesează pe el lucrurile astea.

Nu vreau să dau timpul înapoi, nici măcar să îl opresc. Mi-ar plăcea ca măcar el să mă ajute să nu mă mai simt aşa singură uneori.