ANCA PARGHEL,  CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND

Sunt oameni de care te simţi apropiat fără să-i cunoşti, e suficient să îi priveşti, să ghiceşti viaţa în ochii lor, să îţi pună lumea la picioare cu un simplu surâs.

Sunt clipe care comprimă în ele esenţa unor ani de zile mai mult sau mai puţin încovoiaţi, sunt vieţi pe care le poţi trăi într-o secundă dacă ştii să (te) înconjori de tot ceea ce îţi luminează ochii sufletului, de nimicurile alea pârdalnice care te fac să calci peste durere cu o sete nespusă de fericire.

Cu moartea pre moarte călcând, aşa a încercat să facă Anca.

Eu cred că a fost conştientă până în ultima clipă de faptul că va zâmbi din altă dimensiune, însă s-a unduit în felul său: prin muzică.

Puţini ştiu ce viaţă grea a avut. Am citit deunăzi un interviu din „Tango” care m-a lăsat mască. O femeie de o putere fantastică şi de o fragilitate interioară aidoma unor aripi de fluture. Un chip deschis, luminos, o dezinhibare şi o deschidere către viaţă cum rar mi-a fost dat să văd. O graţie care încununa un trup dedicat bucuriei de a trăi, în ciuda poticnelilor sufletului.

Din ziua ceea, îmi rostogolesc nodul ăla amar din gât pe toate părţile şi nu-mi dă pace.

Să ne trăieşti, Anca, oriunde ai fi.