DESPRE LUDOVICI CIURUIŢI

Am avut inestimabila ocazie să cunosc lunile acestea, îndeajuns de îndelung şi de îndeaproape, 2 bucăţi exponenţiale a ceea ce denumesc eu mitocănie echilibrată.

 Să-i zicem unuia Ludovic. Nu de dragul de a atribui unui nimic un nume încornorat care sa-l facă să simtă că viaţa lui nu este nici pe departe un simulacru lamentabil a cărei onoare o poate salva un asemenea nume.

Sau că cele câteva milisecunde de răstimp cât ne ia să rostim acest nume galant sunt arhisuficente pentru a spune pe de rost realizările kitschoase înfăptuite de personajul care zâmbeşte tâmp că a fost asimilat în rândul lumii, care încă crede în psihoza că dacă lumea îi răspunde la salut este pentru că îl consideră semen de-al lor.

 Se crede taur, dar arată a mimoză. Doza de metrosexualism nu este inutilă, ilegală sau imorală, dar în cazul hurmuzachiului nostru este abominabil de pregnantă, penetrantă în ale vizualului şi zău de îţi mai arde de vreo plăcere carnală de-l vezi etalându-se.

Îi place să creadă că este frumos. Cel mai frumos. Că  Narcis ar schelălăi dacă l-ar vedea, că d-aia s-a aruncat în puţ singur. Arborează o a(l)titudine de mother fucker, asta fiind una din dorinţele-i subliminale, se încorsetează în foi de ceapă sclipicioase care sunt menite să se muleze pe trupul cică lucrat de taurină.

Are ochi superbi, cu o nuanţă de verzui sticlos, dar care, mulaţi pe bulbucii lui, au strălucirea unor globuli păstraţi în formol, la dospit.

Te înconjoară cu agilitatea - crede el - unui limax efervescent pentru scopuri mărunte, o omidă, o căpşună, un parfum, o atenţie, lucruri în schimbul cărora îi poţi cumpăra pentru câteva momente fidelitatea imperfectă, pentru că mda, ei bine, omul e imposibil să creadă în conceptul de fidelitate din simplul motiv că el singur îşi este infidel, se minte cu neruşinare simulând fericirea, viaţa, materia cenuşie.

Nu suntem răi spunând că ar fi milog până în plăselele măduvei oaselor, ci că ar  înfuleca şi mâncarea pisicii pe motiv că e mai ieftină şi că un animal nu merită nicio investiţie.

Se crede cult în cap şi viril în doxă, adică este şi frumos, şi dăjtept, şi devreme acasă, evident, în perioadele când freacă absolut maiestuos menta trăind pe banii babacilor.

Dăjtept are empresia a fi deoarece a frecat câţiva ani băncile facultăţii, recitând nume de zei şi de mumii capitaliste, murmurând ani şi bani, crezând că  bălăriile din facultate vor avea vreo greutate în viaţa reală. O fi citit de vreo 200 de ori Legendele Olimpului, având impresia că astfel citeşte 200 de autori diferiţi şi  sperând că numai aşa poate ajunge la Meka neuronului pierdut.

Şi-ajurat strâmb în barbă, aidoma lui Hagi Tudose, ca va câştiga el într-o zi suficient de bine cât să înlocuiască acel organ centrat central cu grămăjoare de saci zornăitori, acumulaţi, evident, şi din raţia de haleală tăiată de la buza pisicii, astfel încât copilul său nu va mai fi nevoit să citească un rând vreodată.

Puţinele lucruri deţinute la purtător, gen maşină, ţoale, gagică, penis, sunt accidente absolut probabile ale naturii şi, evident, nu este vina lui că i s-au proţăpit în gât.

Şi-ar dori să modeleze creieraşe, eventual umane, dar tot ce poate face este să creierească puţinele modele de oameni care îi ies în cal şi se lasă minţite de pojghiţa de politeţe din dotare. Pentru că mânzul nostru, dacă are ceva bun şi frumos în el, este acel rânjet electoral din toţi epoleţii maxilarelor, nechezat care se doreşte a fi seducător şi care voieşte a-l pune într-o lumină favorabilă, de bărbat stăpân pe situaţie şi pe sine. Asta în condiţiile în care am reuşi să dovedim, până la finele acestor rânduri, că este cu adevărat bărbat.

Per ansamblu, în mod ciudat, Păcală dă bine, la modul că prosteşte destul de mulţi tuberculi umani dintr-o lume care se hrăneşte din plin cu aparenţe, cu imagini, cu iluzii false.

 E amuzant prin felul în care se agită, îşi suge torsul şi îşi  arată muşchii, e zgomotos prin stilul cu care se screme să atragă atenţia, doar de dragul de a-şi face singur complimente, e savuros prin behăielile quasi-inteligente pe care le emite de câte ori încearcă să epateze.

Pune botul la orice foşnet de toace şi sutien mai push-up, extirpându-şi verbal o serie de dorinţe băloase, perfect normale, în fond, pentru orice mascul care se presupune că este macho, dar până într-un anumit punct, neincluzând etalarea lor publică.

Lucruri pe care le-ar putea pune în practică folosindu-se de pisica feminină din alcov, fata sedusă şi abandonată în braţele lui din simplul motiv că   nu a mai văzut ever altă sculă, dar căreia nu îi va dezvolta niciodată sexualitatea,  deoarece acest lucru ar trezi-o la realitate şi ar îndruma-o să cânte pe craca altui fraier, lucru absolut greu de ingerat pentru un isteric istoric aidoma lui Ludo.

Preferă să îşi înghesuie şi refuleze dorinţele adulmecând în alte livezi muiereşti.
A cunoscut într-o zi o tipă mişto, o tipă lângă care, dacă acceptă să-i stai  prin zonă, e imposibil să nu te dezvolţi, ca bărbat, lucru constatat cu voce tare de frumosul nostru abominabil, singura frază de valoare, de altfel, regurgitată în  ultimii ani. Dar, cum orice lucru frumos trebuie să aibă o finalitate proastă atunci  când este clădit de un om submediocru, a sosit şi replica revelatoare, legată de  ceea ce îşi face omul cu mâna lui cea dreaptă. Cu toate că gagica l-a flituit urgent  ca posibil pretendent la nurii săi, omul a anunţat vehement că de acum încolo  toate acţiunile masturbării cerebrale şi nu numai nu vor mai fi făcute cu gândul la actuala sa prietenă, căprioara inocentă de care vorbisem ceva mai devreme, ci  la cea care l-a refuzat.

Este firesc să gândească astfel un om care şi-a pierdut virginitatea în acelaşi fel, manual, deoarece mentalul au psihicul există doar de dragul  imaginii.

Răpciuga să dea în mine şi nu cred că aş reuşi să scriu cu mai mult patos despre generaţia celor care nu cuvântă. Trag adânc aer în capul chieptului, încerc să-mi nuanţez rândurile şi să scot din dilemă bietul cititor năuc: nu este vorba de patrupede, de guiţătoare sau de cele pe care  le numim generic animale.

Deşi toţi purtătorii de păr sau puţă au pretenţia tragerii din maimuţă, y inclus inteligenţa sau agilitatea aferentă.

Ezit în a mă referi primordial la cineva anume: ori la generaţia mea, de douăj şi ceva de ani, îmbătrânită prematur, prostituată moral şi fizic, îndopată cu ideologii de patiserie, făcând din micile viitoare macarale de mâine nişte imitaţii convulsive ale unor produse prefabricate, idoli de carton gen Columbenii and co.
Sau la cei trecuţi binişor de treij de ani, mergând unduios spre middle of the age, care se presupune că au acumulat ceva experienţă şi ar trebui să fie în plenitudinea orgasmului cerebral, sub toate aspectele lui.

Mitocănia la români e o condiţie sine qua non de supravieţuire, şi nu este vorba doar de un grobianism al limbajului, ci un întreg arsenal comportamental, vestimentar, sexual, care se întrepătrunde şi trasează vehement portretul chinuit al masculului de 25 sau 45 de ani, chinuit de facerea aceleiaşi imaginii care dă bine pe piaţă. Dacă nu eşti aşa, nu exişti, nu eşti palpitant, nu eşti trendy, nu faci mimozele să te gudure pe la epoleţii muşchilor lucraţi cu amfetamine, nu contezi ca ipochimen.

Personal, mitocănia mă amuză, cea comportamentală par egzamplî. Aş dori să nu mai aud la fiecare terasă un barman mitocan, extirpând printre protuberanţele pilozităţii faciale « să moară familia mea », vreo studentă şifonată de oboseală încercând să câştige un bănuţ în plus într-o ţară chinuită de nevoi şi de mâna care îi lucrează adânc cavitatea dorsală în care lâncezesc rânjind o pereche de bikini roşii de treij de mii bucata.

Ador oamenii care înlocuiesc opulenţa obositoare a vocabularului cu cuvinte de dragoste, cu şoapte de bine, cu murmure de optimism. Nu-mi plac cei care nu ştiu ce vor, care fug de propria persoană, care sunt incapabili să accepte că fericirea se găseşte la cele mai la îndemână locuri cu putinţă şi că a sta cu ochii larg deschişi este o acţiune de multe ori mai împovărătoare decât cea de a-i închide şi a nega realităţi cu care ar trebui sa facem skandenberg existenţial de plăcere. Tinerii noştri sunt îmbătrâniţi, depăşesc cu viteza gândului nişte etape fireşti de viaţă, pe care le comprimă urgent în „clubbing” şi le transformă în rotocoale de fum de ţigară.

ÎI detest pe cei care îşi cântăresc fiecare pliu al fustei, fiecare centimetru de  pe burtă, fiecare zâmbet, să pară mai sclifosit, mai arogant, mai atrăgător, că  deh... mitocănia atrage.

Oamenii ăştia, care nu au puterea să se dezînchisteze dintr-o crustă  morocănoasă, cu atât mai mult cu cât sunt foarte tineri, consider că trăiesc degeaba, detest sincer categoria asta pestriţă de burzuluiţi de dragul artei.