Unghii şi idei

De când m-am născut, de ieri,
am încercat să scriu poezii,
dar mi s-au tocit unghiile de la mâini
şi apoi şi cele de la picioare.
Nu credeam că întunericul
poate fi atât de tare, de negru.
Unghiile mele, căzute jos
mă strigau şi le auzeam.
De ce se înnegriseră şi ele?
Acum va trebui să le scriu.
Încep să înţeleg că voi muri
şi voi fi scris de următorul mort
ce va cădea deasupra mea apoi
şi-a celor de sub mine ce au scris.
Dar întunericul nu-i coajă de copac,
simt cum îmi cresc iar unghii lungi în loc,
dar şi mai repede îmi cresc idei
- probabil şi vorbesc singure
ca să nu se sperie de întuneric - . Presimt
că îmi voi rupe iar
vreo unghie în vreo idee, sunt prea multe.
Deseară trebuie să mi le vopsesc,
(unghiile, bineînţeles, ce altceva?)
să aibă şi ele parte de-o serată,
să cunoască lumea înainte de-a muri,
să cunoască alte unghii, ce vor muri şi ele,
împiedicându-se în multele idei.
Fiecare unghie creşte pentru a se rupe
şi pentru că se rupe cea precedentă.
Şi asta numai din cauza ideilor,
a blestematelor de idei ce nu mă lasă să dorm.
Am auzit că există unghii lungi,
nerupte şi care nu ştiu să scrie.
Ce utopie, unde s-au mai pomenit
unghii să nu poată să scrie? Absurd!
Se mai zice că există un Afară.
Din nou absurd! Ce-nseamnă Afară?
Peste tot e la fel de întuneric
Dar cei de-Afară n-au idei
sau poate au, dar nu-i frământă
şi nu-i pun să scrie cu unghiile,
de-aia le au aşa de mari şi nerupte.
Na! Că iar mi-am rupt o unghie
şi am căzut şi eu cu ea, pe jos.
Sau eu sunt ea? Nu ştiu!
Trebuie să strig, să mă audă cineva.
Trebuie să mă aud în cercul ăsta blestemat.
Ajutor!

Inerţie

Nu mai văd
gradele de ridicare
a temperaturii vidului
în spaţiul ameţit,
ameţit, amuţit,
amuţit, amuţit,
amuţit, surd
şi atemporal;
nu văd nimic
din cauza Timpului
ce mă orbeşte
cu gheare ca de păianjen
prins în propria plasă
şi nu mai poate să iasă
nici de-a melcului casă;
nu-mi mai pasă
nici de-a morţii coasă,
nici de tâmpla de aur
zgâriată de metalul
impur;
albastrul, clarul,
cerul
zgârie ca o sabie
şi ţâşneşte sângele
ca o vrabie.

Somnul curcubeului pierdut

Vezi că ţi-a căzut culoarea,
vezi că ţi-au căzut culorile
şi ţi-ai pierdut culorile de Idee
şi-a mai rămas doar moartea.
Ţi-a căzut verdele prea jos,
ţi-au căzut frunzele şi iarba,
cu un gust proaspăt ca ploaia
ţi-a căzut verdele. E de-ajuns.
Ţi-a căzut culoarea roşie jos,
îţi curge încet pe mâneca stângă,
la gleznă roşul curând o să ajungă
ţi-a căzut culoarea roşie şi e de-ajuns.
Ţi-au căzut culorile-n lumină
nedefinit, un curcubeu albastru,
şi peste gene, mâna de-alabastru
ţi-au căzut culorile. N-ai nici o vină.

Inevitabil

Am zdrenţuit timpul
până ce secundele au început să cadă
ca un Zid Chinezesc
şi-apoi le-am aruncat
ca să le găsesc din nou
când nu mai există Mâine.

La sfârşit am găsit Moartea.
Era la fundul sacului.

Rezonanţă

Nu ştiu de ce
dar, pe lângă sunetul principal,
aud şi alte fragmente
care, urmărindu-mi permanent urechea,
înnebunesc.
Degeaba încerc să le ignor,
simt că trebuie
să le-aud pe toate;
mă topesc în sunete
şi-mi vine
să le urlu.